Expoziția „Chestiunea lingvistică și contextul adoptării Limbii Române ca limbă de stat și revenirea la alfabetul latin, 1988-1989”

Limba este criteriul esențial, cu puține excepții, care determină apartenența la o comunitate etnică. În RSS Moldovenească, problema limbii a bulversat arena politică, devenind problema principală în discursul politic în anii 1988-1989, precum și în cei următori. Ca urmare a presiunii opiniei publice şi a celor două organizaţii „neformale” – Cenaclul Mateevici şi a Mişcării Democratice pentru Restructurare, în iunie 1988, Sovietul Suprem al RSSM a creat Comisia interdepartamentală pentru elaborarea propunerilor cu privire la decretarea limbii de stat.

Publicarea în aprilie 1988 a faimosului articol al lui Valentin Mândâcanu în care se vorbeşte pentru prima dată în public despre degradarea limbii române (numită oficial „moldovenească”) şi se condamnă rusificarea, va avea un rol important în mobilizarea moldovenilor pentru drepturile naţionale.

Un rol deosebit pentru oficializarea limbii române la Chişinău va avea Scrisoarea celor 66 de reprezentanţi ai intelectualităţii, din septembrie 1988, Adresarea către oamenii de bună credinţă din republică, semnată în octombrie 1988 de către membrii Uniunii Scriitorilor din RSSM, precum şi Decizia savanţilor din noiembrie 1988. În cadrul comisiei amintite au fost incluşi numeroşi scriitori, oameni de cultură precum Ion Ciocanu, Andrei Lupan, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, lingviştii Silviu Berejan, Nicolae Mătcaş, Alexandru Dârul, istoricul Anton Moraru, dar şi persoane din aparatul de stat şi de partid, precum Dumitru Zidu, Fiodor Angheli (găgăuz), Alexandru Mocanu (președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM) ş. a. Pe baza propunerilor formulate, în 28 decembrie 1988, s-au adoptat o serie de recomandări cu privire la limba de stat în RSSM, identitatea limbii vorbite în RSSM şi România, dar şi despre necesitatea introducerii alfabetului latin.

La începutul anului 1989, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat câteva hotărâri care aveau să anticipeze promovarea noii legislații lingvistice din august-septembrie 1989: „Despre pregătirea proiectelor de legi ale RSSM cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSS Moldovenești” (25 ianuarie 1989), „Cu privire la Statutul limbii de stat a RSS Moldovenești” (30 martie 1989) şi „Cu privire la trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină” (19 mai 1989). În ciuda faptului că majoritatea membrilor Comisiei au ajuns la concluzia că aşa-zisa limbă „moldovenească” este identică cu cea română, Simion Grossu, prim secretar al CC a PCM, insista asupra diferențelor şi îşi complica şi mai mult statutul de lider al republicii. Mai mult, în acest context al discuţiilor publice despre necesitatea adoptării legislaţiei lingvistice care repune în drepturi naţionalitatea titulară are loc compromiterea nu numai a lui Grossu personal şi a oamenilor care îl susţineau, dar şi a instituţiei pe care acesta o reprezenta, CC al PCM. Astfel, centrul de luare a deciziilor politice importante se transferă de la CC al PCM înspre Sovietul Suprem, transformat în scurt timp într-un veritabil parlament, cu funcţii legislative reale. În locul lui Grossu, se impune Mircea Snegur, secretar al CC al PCM pe probleme de agricultură, devenit preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM în data de 30 iulie 1989.

Adoptarea legislației lingvistice la sfârșitul lunii august 1989 a provocat o serie de reacții bolnăvicioase care aveau să bulverseze societatea moldoveană. Imediat după publicarea proiectelor de legi la 20 august 1989, cca. 120 de întreprinderi de subordonare unională din industrie şi transport de pe teritoriul RSSM, cuprinzând peste 80 de mii de angajați, şi-au exprimat protestul prin organizarea unor greve. Majoritatea muncitorilor din aceste întreprinderi erau etnici neromâni, aduși în Moldova de către autoritățile de la Moscova după cel de-al doilea război mondial. Aceştia erau localizați în principalele centre urbane, precum Tiraspol, Bender, Bălți, Comrat, dar şi Chişinău, unde ponderea etnicilor români nu depășea 50 la sută. Mobilizarea acestor muncitori nu a fost dificilă datorită faptului că peste 90 % din directorii întreprinderilor de subordonare unională erau ruşi, ucraineni, evrei etc., persoane cărora le erau străine interesele etnicilor români. Manifestanţii se declarau împotriva impunerii aşa-numitului dictat lingvistic şi se pronunţau pentru acordarea statutului de limbă de stat şi limbii ruse, nu numai celei române, numite atunci „moldoveneşti”, dar şi împotriva revenirii la alfabetul latin. În realitate, liderii comunităţii rusolingve din RSSM, mai ales cei din stânga Nistrului, au utilizat problema limbii pentru a exprima susținerea lor pentru păstrarea Uniunii Sovietice şi a statutului privilegiat de care se bucurau vorbitorii de limbă rusă. Unul dintre liderii protestatarilor de la Tiraspol era nu altcineva decât viitorul preşedinte al aşa-numitului Sovietului Suprem de la Tiraspol (1990-1991), apoi preşedinte al nerecunoscutei Republici Nistrene Moldoveneşti, Igor Smirnov (1991-2011), pe atunci director al uzinei Electromaş din Tiraspol. Unii dintre liderii organizaţiei „Edinstvo” de la Tiraspol, precum A. I. Bolşakov, directorul uzinei Tocilitmaş, au exprimat încă atunci ideea creării unei autonomii locale. La începutul lui septembrie, grevele rusolingvilor împotriva legislaţiei lingvistice au luat amploare, la acestea participând deja cca. 200 de mii de angajaţi, mai ales în partea stângă a Nistrului. Vizita la Tiraspol în data de 2 septembrie a unor lideri de la Chişinău, precum Mircea Snegur, Andrei Sangheli şi Grigore Eremei, a avut menirea de a explicita care sunt într-adevăr prevederile legilor despre limbă şi exprimarea garanţiilor că rusolingvii nu vor fi discriminaţi. Argumentul principal invocat de reprezentanţii Chişinăului era acela care se referea la statutul limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică, stipulat de legea privind funcţionarea limbilor pe teritoriul RSS Moldoveneşti. La insistenţa greviştilor, Moscova a trimis o comisie specială a Sovietului Suprem al URSS care să evalueze situaţia la faţa locului. Între 4 şi 9 septembrie 1989, comisia respectivă s-a aflat în Moldova şi a formulat o serie de sugestii şi aprecieri. Una din cele mai importante era cea care consideră revenirea la alfabetul latin drept o revendicare legitimă, dar celelalte propuneri se refereau la păstrarea privilegiilor vorbitorilor de rusă.

Ulterior, specialişti în domeniu au comparat legislaţia lingvistică din republicile sovietice din anii 1989-1990 şi au ajuns la concluzia că populaţia rusolingvă a reacţionat cu neînţelegere faţă de revendicările naţionalităţilor titulare. Unul dintre aceştia, găgăuzul Nicolai Guboglo, originar din Moldova, cercetător la Institutul de Etnografie din Moscova, a apreciat legile despre funcţionarea limbilor în Moldova ca fiind printre cele mai liberale din toate republicile ex-sovietice, mai ales în comparaţie cu Estonia şi Letonia, dar şi Ucraina. Guboglo a constatat un paradox, anume acela că în republicile unde legile despre limbă au fost extrem de flexibile cu cei care nu cunoşteau limba majorităţii, politica lingvistică a suferit eşec (Языки этнической мобилизации, Москва, Школа “Языки русской культуры”, 1998, 816 p.).

Mai jos puteți accesa documentele de arhivă cu privire la adoptarea limbii române (zise încă „moldovenești”) drept limbă de stat și trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, 29-31 august 1989